Când am devenit un căutător de povești tainice, dar atât de vii, nu știu cu certitudine. Știu doar că aflarea acestor nestemate de viață și, mai ales, punerea lor în valoare, mă fac cu adevărat fericită. Scotocesc mereu în lada de zestre a Transilvaniei noastre iubite, cu febrilitatea unui copil care caută o jucărie nouă, cu emoția unui pictor care mai adaugă o tușă de simbolism unui tablou naturalist, o răstorn cu susu-n jos câteodată, ca să fiu sigură că nu-i pitită în vreun colț o bijuterie necunoscută mie, uneori mă apucă frica, dacă voi găsi lada goală. Minunile continuă să apară, să mă surprindă, înșfac aparatul foto, îi creionez lui Ioan, soțul meu, tabloul, în linii generale, dar cu emoție și bucurie, mă fascinează modul în care percepe el povestea, cum se agață de bucuria mea cu toată puterea, și pornim spre descoperire de tradiție, floare rară, om frumos sau lume cu sens.
În memoria mea zăcea demult sintagma “Mărginimea Sibiului”, așa cumva ca o pecete de românism frumos, nealterat. Îmi doream să ajung în colțul acesta de țară, neaparat în zi de sărbătoare, să simt și eu filonul nobil al țăranului român despre care atât de frumos vorbește Lucian Blaga: „ Sunt puţine regiuni în Europa, unde oameni simpli de la munte sau de la ţară să facă o impresie atât de aristocratică, precum ciobanii Mărginimii Sibiului,” să simt de ce salba de aşezări risipite ca un chimir pe văile munţilor Lotru şi Cindrel, de la Boiţa, situată la intrarea Oltului în defileul Turnu Roşu, până în Jina, la 1064 metri altitudine, este o „Destinaţie Europeană de Excelenţă.” Ardeam de nerăbdare, cum se zice, să cutreier ţara păstorilor, a brânzeturilor şi preparatelor din carne, a bogăţiei şi culturii, susţinute şi în prezent de promovarea vechilor obiceiuri, să admir arta populară a mărginenilor, arhitectura caselor, a străzilor, sculptura lemnului, pictura, arta textilă şi în mod special portul, dansul şi cântecele lor, să fiu pe muchie de Țară Românească tainică și Transilvanie vie.
„Udatul Ionilor” de la Tălmăcel s-a dovedit a fi cel mai bun prilej de a păși în Mărginime pentru că-i obicei unic în România, pentru că am și eu acasă doi Ioni, nu unul, și sunt deja în spiritul locului, satul având numeroase familii cu nume de Ioan, Ioana, Oana, pentru că nu puteam pierde ritualul care încheie ciclul sărbătorilor de iarnă, și auzeam de departe chemările şi chiuiturile de pe uliţele Tălmăcelului, „Hai, Ioane, sa te botezăm în râu!” Iubesc ineditul scăldat în mantie străbună.
Cât de frumos este acest sat din Mărginime, cu uliţe lungi, dar înguste şi întortocheate, care par că urcă spre munte prin văi adânci şi pâraie repezi! Am respirat aer de mărgineni și am pornit spre biserica din sat pentru a-i afla povestea înainte ca obiceiul Udatului să înceapă. O bijuterie cu pictură exterioară, cum numai în Nordul Moldovei am mai văzut, ne-a întâmpinat, semeață și cu tolba plină de legende. Am participat la slujbă și am aflat că această podoabă picturală şi arhitecturală, un unicat între lăcaşurile săteşti de rugăciuni ale românilor ardeleni, a fost zidită între anii 1776-1784, o perioadă grea pentru românii din Transilvania, care nu mai aveau Mitropolie. Românii din Tălmăcel au trudit mult ca să poată zidi biserica, piatra necesară fiind cărată cu carele de boi de la câțiva kilometri distanță, iar varul a fost adus în desagi, de la 14 kilometri distanță. Legenda spune că atunci când n-au mai avut resursele necesare, după o iarnă grea, niște alunecări de teren au cărat bolovani pe pârâu, iar între acești bolovani sătenii au găsit un butoiaș cu galbeni. Minunea i-a ajutat să finalizeze lucrările. Am admirat Biserica „Sfânta Parascheva“din Tălmăcel cu ochii inimii, pentru a cuprinde și păstra în suflet întreaga ei originalitate, unicitate și valoare.
Botezul Curajului
Sunetul de călăraș, aceasta-i denumirea locului pentru flăcăii care încalecă și mărșăluiesc prin sat, și ecoul de clopoței ne-au scos din starea de rugăciune și contemplare și ne-au aruncat în plin spectacol arhaic, cu zgomot de trezvie, culoare de hipnotizare și miros de străbun. Călărașul-vătaf, “primarul cetei celei mari” din Tălmăcel vestea începerea exploziei de înnoire și bucurie. Urmărindu-l am ajuns într-o gospodărie din sat în care se făceau pregătiri. Doamna Dorina Bancea, mătușa unuia dintre feciori ne-a spus povestea călărașilor, a vestitorilor obiceiului “Udatul Ionilor.” În anul 1918 o delegație din sat a participat la Unirea de la Alba-Iulia. S-au întors cu trenul până la Tălmaciu, fiind așteptați cu caii pentru a fi aduși în sat. Bucuria unirii i-a făcut să hotărască atunci, pe loc, să sărbătorească Unirea cu cai și cu steag, în fiecare an, pe data de 7 ianuarie, Sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, să lege botezul hristic de botezul nostru ca nație românească. Extraordinară declarație de iubire pentru România, acest botez al curajului. Românii din Tălmăcel încă strigă despre unire, la mai mult de o sută de ani distanță.
Vuietul versurilor “Noi vrem să ne unim cu țara”este completat perfect de tabloul în mișcare, tablou cu juni și junese, în costume sobre de Mărginime, cu o cromatică restrânsă de alb și negru și cai-explozie de culoare, fiecare fiind împodobit tradițional, cu căpăstru cu maci, pe bot cu batiste cusute de mirese în trecut, pe cap cu cununa-simbol al încununării Sărbatorilor de iarnă, pe spate cu chindeauă cusute cu migală, împrejmuite de dantelă făcută cu croșeta și cu față de masă cusută în război, la gât cu o salbă de clopoței, cu hețe îmbrăcate în tricolor, cu beteală la coadă, la genunchi cu ornamente din maci, cu copite vopsite în roșu. Etalare de zestre, de bogăție, de mândrie. Cetele, cu primarul, viceprimarul, călărașii și ceilalți juni și junese se aleg de Sfântul Nicolae, participanții având vârsta între 18 si 25 de ani, vârsta curajului, a tinereții biruitoare. Ceata Mare este alcătuită din feciorii mai experimentați, Ceata Mică fiind formată din flăcăii care n-au făcut încă stagiul militar. Toți tinerii alaiului sunt moștenitori de seamă ai crailor, feciorilor dârzi, înnobilați popular cu acest rang împărătesc pentru a le pune în valoare calitățile ce trec armonios din istorie în legendă, cei care în vechime apărau munții și turmele mărginenilor, Ardealului împotriva celor cu gând rău. La lecția curajului flăcăii sunt gătiți de sărbătoare, cu zurgălai la picioare și cușme din blană de miel cusute cu mărgele colorate, cu “beata” așezată de-a curmezișul pe piept și steagul tricolor fluturând. Sunt convinsă că feminitatea își va intra în rol de îndată ce pacea va fi asigurată în țară.
Cununa Belșugului
Curajul aduce pace, iar pacea instaurează bunăstarea. Botezul curajului de a face unirea a adus belșug și în Mărginimea Sibiului. Cum să creionezi altfel idilicul și belșugul decât printr-un car cu boi, car alegoric care impregnează pe retina privitorului contemporan o lume dispărută, o lume a trecutului, o fantasmă a idilicului. Faimoasa procesiune de la Tălmăcel de “Udatul Ionilor”nu putea fi completă fără jocul cromatic al carului cu boi, fără imaginea cheie a satului românesc de altădată, cu animalele dispuse în tandem care, înjugate, trag carul belșugului, fără inegalabilul Costel Bucur, țăranul înstărit, îmbrăcat și el în straie populare, cu chimir la brâu și cușmă șugubeață, pusă într-o parte, cel care mănă boii și pecetluiește obiceiul cu autentic și strămoșesc, cel care botează cu belșug și împrospătează cu străbun. Primarul Cetei Mici, Gabriel Rădoi ne-a povestit despre ceremonialul de împodobire a carului, doi brazi sunt așezați pe care și pe oiște, brazi împodobiți cu „chindeaua” acoperită de covoare țesute, fețe de masă lucrate manual, macrameuri, iar, deasupra, pe acești „hăiciugi”, se pun sorcove, icoane și o decoraţiune populară, formată din textile şi hârtie creponată, colorată în formă de brad mai mic .
Carul alegoric pornește pe ulițele întortocheate ale Tălmăcelului, precedat de călărașii vestitori și urmat de cetele de juni și junese, într-o procesiune de restabilire a bunei-rânduieli, de aducere în contemporan a trecutului plin de învățăminte, de botezare cu bun, drept și adevărat. Carul belșugului este totodată și carul bucuriei, pentru că duce cu el zvon de lume nouă, prin junii și junesele care cântă în picioare tot drumul versurile cântecelor „Frunzulita verde, verde de stejar”, „De-aş mai fi o păsărică” și „La mulţi ani!”, mărturii vii despre sufletul oamenilor din acest ținut. Versurile “Frunză verde, verde de stejar/ Ia vezi dragă copiliţă ce mai armăsar/ Armăsar mândru şi negru/ Ager, sprintenel/ Negru şi cu stea-n frunte/ Sar prin foc cu el/ Copiliţă-bălăioară fii cu Dumnezeu/ Eu plec, dragă surioară/ Să-mi fac rostul meu!“ ar fi aparţinut sătenilor plecaţi în cătănie în oastea Împăratului de la Viena. Vătaful cetei mari, pe nume Andrei Presecan, ne-a relatat că mult mai înainte de anul consemnat în scris al obiceiului, 1906, pe locul în care mai dăinuie casa de locuit cu numărul 287, ar fi existat o cârciumioară, pe care sătenii-plugari şi oieri o numeau „La Cămară“. Aici, de ziua numelui lor, se strângeau Ionii pentru a-şi cinsti cu băutură prietenii-bărbaţi însuraţi, precum şi pe feciorii-recruţi pregătiţi de a pleca în cătănie.
Pecetea iubirii
Botezul curajului a fost înfăptuit, zestrea fetelor plimbată pe toate ulițele satului, nu-i foarte greu de ghicit ce va urma. Alaiul ne poartă în imemorial pentru a ne face să înțelegem cine suntem, de unde venim și care ne sunt calitățile necesare pentru înnoire. Este un ceremonial invers, de parcă botezul hristic ar fi fost înaintea celui cu apă înfăptuit de Sfântul Ioan Botezătorul. Sau așa ar trebui să fie înțeles.
Despre apa repede şi rece, din locul în care se desfăşoară ceremonialul „Înmuierea Ionilor şi Ioanelor“, se spune că nu îngheaţă niciodată, oricât ar fi gerul de aspru şi zăpada de groasă. Astăzi, apa era cristalină ca sufletele mărginenilor și liniștită ca sfânta lor liturghie. Alaiul ajunge la malul râului, unde rând pe rând Ionii din sat sunt botezaţi aşa cum cere tradiţia, începând cu oamenii de vază, chiar dacă nu poartă numele Ioan. Primul este încreștinat preotul satului, urmat de primar, împreună cu fiul său. Cu mic, cu mare, toţi Ionii și Ioanele, sunt botezaţi în apele Tălmăcelului. Ei sunt luați pe brațe de călărași, înmuiați până la glezne în apă și stropiți pe față. Bucuria li se imprimă pe chipuri, în suflete. Este bucuria înnoirii prin spălare cu apă purificatoare, vraja spălării de păcat, mulțumirea lucrului bine făcut (chiar n-a fost muncă ușoară organizarea întregului eveniment), duioșia reînvierii tradiției strămoșești și fericirea vieții întru Hristos. Este taină mare această înmuiere în apă de înviere. Și stăm cu toții și privim, înmărmuriți, căutând iarăși răspunsuri acolo unde nu-i decât minune. Doar sunetul destupării de ploscă cu pălincă ne readuce în teluric, pentru că, după ce sunt băgaţi la apă, fiecare Ion trebuie să-i cinstească pe botezători cu o palincă zdravănă.
Femininul își intră perfect în rol la hora încinsă în mijlocul satului. Botezul cu apă scoate foc din inimile dansatorilor. Sute de suflete încărcate de căldură își revarsă energia peste întregul Tălmăcel botezat și înnoit. Ne prindem și noi în cercul de foc al mărginenilor și învățăm pașii învârtitei, haţeganei, jianei. Mă aud fredonând ochi în ochi cu dragul meu:,,Du-te dorule, nu sta/ Şi despică cetina,/ Nu-mi despica inima; / Şi despică molidu, / Nu-mi despica sufletu./ Du-te dorule, în lume,/ Să nu-ţi mai aud de nume.” Cercul iubirii a fost refăcut, craii au învățat lecția curajului, zestrea a fost răsturnată-n car și dezvăluită lumii, toată făptura a fost albită-n râu de înviere și trecută prin foc de horă mântuitoare. Taina Tălmăcelului se dezvăluie pe deplin atunci când craii urcă mândrele junese pe cai și se pierd în galopul timpului și duioșia momentului. Fericirea-i a celui care crede în magie.
Realizez cu mare încântare că “Udatul Ionilor” din Tălmăcel vorbește despre un botez de înnoire, asemeni Sfântului Ioan Botezătorul care face diferența clară între botezul înfăptuit de către el însuși la Râul Iordanului, un botez vestitor și premergător și adevăratul botez creștinesc, adus în lume prin Mântuitorul Iisus Hristos, care-i botezul lepădării de păcat, botezul înnoirii sufletești întru mântuire. Iată că țăranii-nobili ai Mărginimii Sibiului au înțeles pe deplin acestă dihotomie ortodoxă și au reușit să ne-o dăruiască prin acest obicei unic. “Udatul Ionilor”, prin toate elementele lui de procesiune alegorică, sărbătoare traditională ortodoxă, rit creștin și pecete de Nou Testament reușeste să ne dezvăluie taina botezului biblic, care este asumare de curaj, cunună de viață în Hristos și pecete de iubire eternă. Spun răspicat, păstrarea datinilor satelor românești este cea mai autentică formulă de păstrare de identitate.
Text realizat de Camelia Sîncrăian Pop – autoarea cărții „Transilvania tainica si vie”, în limba engleză „Transylvania, Mystical and Alive.”
